ferm...buze inghetate...

I

Ea era o dulce…o inima in forma de femeie-copil. Atat de dulce ca toate zambetele din lume se regaseau in dulceata ei.

Acum, peste ani , ea paseste cu atentie , gandindu-se parca la tocurile inalte ale cizmelor care , cotropind asternutul de zapada ar putea-o abate de la ordinea gandurilor ei imediate. Ganduri frumoase, dornice…de femeie-copil .

El o priveste de departe , ferm...ea, cu mers atat de fin, traverseaza strada sa ajunga in parcul adolescentei ... foarte luminat locul…luminat de atatea trairi, de amintiri, de clipe ce vor veni.

Emotie in silueta ei…femeia- copil, dulce, cu buzele inghetzate de dragoste la auzul pasilor fermi si ispititori din urma ei. Se intoarce brusc, merge ezitand spre el, se apropie…I se topesc buzele de la caldura momentului . Salut cald, la fel de ferm insa. Ii place! Apoi continua plimbarea impreuna…nu multe vorbe, mai multe zambete! Arome coplesitoare se simt in frigul curat al iernii … Degete care evadeaza din buzunare pentru a dansa in voalul fin al vantului … se ating unele pe altele, la fel cum gandurile ei ating gandurile lui…atingeri ferme…pulbere de emotii, ochi sclipitori ce roaga timpul sa stea acolo, in parcul adolescentei lor regasite…

se va continua:)

L.

continuare - 14 februarie 2011

Acum se opresc pret de cateva clipe, dar nu e timp pentru a se privi unul pe celalalt. Copacii din parc ii fotografiaza …fotografii divine, cum numai natura stie sa faca. Fotografii in alb-negru, lasand esenta tare a personajelor sa transpara prin ele : ea si el, unul langa altul…nu fata in fata. Doua intreguri, dubla reflexie…Adevar. Bine. Frumos. Splendid. Cald. Fiecare ramane intact…complet…neinceput parca…Navalnica totusi teama de magie nascuta din “bine”…tentati a se lepada mai degraba de dragoste decat de teama…mai bine de cald decat de rece…mai bine de adevar decat de incomplet. Un sarut se aseaza pe buzele ei precum o petala impletita de vant in parul unei fete…Nu mai e timp sa respire si sa incalzeasca aerul dintre gurile lor…Se intorc si pleaca fiecare in directii diferite…el , cu pleoapa ferma, inca aproape de silueta ei …Grija si nadejde…Ea, cu sarutul tandru topit in fiinta ei paseste mult mei ferm pe zapada

Amestec de liniste si foc…

de fiecare data, toamna...

Acum ceva vreme am revazut Wicker Park si Crash ..am simtit nevoia sa ma uit , din nou , in primul rand pt actori, pentru felul in care ei se exprima , pentru goliciunea lor , pentru acel “fara restrictii” care transpira prin pelicula…anumite priviri, anumite gesturi, anumite miscari de buze mi-au intrat in suflet … m-am simtit impovarata de atata putere de covingere pe care o au artistii . Si imi plac filmele la care ma gandesc mult timp dupa ce le vad...se cern, la fel ca oamenii, la fel ca ideile, la fel ca florile...e pacat sa le vezi cum se ofilesc...ma bine le lasi acolo la ele...macar vor muri acasa mangaiate de soare si parfumand vantul...

Imi sta pe suflet o piesa...sper sa nu ramana numai acolo, ar fi pacat pentru tot restul :) ...zilele de toamna m-au facut praf, si cu toate ca m-am nascut vara , imi pare ca toamna e inceputul meu...la tot si la toate . Plang uneori dupa vara...acolo adanc, in inima mea, dupa caldura pe care am nevoie sa o simt si nu se mai da simtita ...dupa cele 3 luni de vacanta in care se linisteste totul tocmai din cauza anotimpului de inceput ce urmeaza sa vina....linistea dinaintea furtunii? Se poate si asa. Toamna e anotimpul meu...cele mai frumoase lucruri mi s-au intamplat toamna...insa nu le-am cautat never...au venit dupa linistea verii, dupa plans si dupa tacere... Zambetul din inima ramane imortalizat pe frunzele ce coboara lin peste cetatea in care ma plimb...A doua zi il regasesc...mereu ...nu se pierde niciodata, si niciunde…

mai aproape de Soare...think stereo

Imagine de soare...cand te trezesti dimineata dupa 3 ore de somn, vezi cu coada ochiului stralucirea lui, e o binecuvantare sa il stii acolo. Cladire inalta , moderna...undeva in ea ma aflu eu, tocmai ce m-am trezit...incapere necunoscuta si totusi atat de familiara din cauza stralucirii lui...a Soarelui. Ma ridic incet, cu grija, ca si cum as vrea sa nu se schimbe nimic...Ajung la geam : in fata , zidurile mai putin inalte, de caramida veche, ale unei cetati...Turn de biserica dupa. Dragoste si caldura acolo, limpezime, zambete...schelete de copaci ...un nou inceput...
Cred ca fiecare zi e un nou inceput, un nou start , o noua sansa. Dincolo de bucurie, dincolo de slabiciuni...o noua sansa , pentru mai mult...pentru mai aproape de Soare .Totusi...daca vrem sa pastram totul la fel ca pana acum, sa nu schimbam nimic, trebuie sa pasim cu grija...sa ramanem intr-un fel rezervati, la suprafata...adanci dar cuminti...bucurosi de ce-am avut ieri, multumiti de ce ar putea fi azi...nu de ceea ce am putea fi azi...
Zambesc...ador Soarele...El ma adora pe mine? Iubesc...nu pot sa spun ce, dar IUBESC.
Azi am ascultat ultimele cvartete ale lui Beethoven si am realizat ca tot ceea ce s-a scris in muzica s-a scris Pana la el...Dupa el, doar culori...Intensitate in muzica nu a mai existat…poate la Miles Davis…nu stiu, intensitate in creatie spun, la aia ma refer...dar repet, fiecare zi e o noua sansa pentru mai aproape de Soare ...si important este sa gandim "stereo", nu stiu.. Ce as putea sa va spun in legatura cu a gandi stereo, cu a percepe si a simti in acest chip? E foarte foarte personal...dar ma gandesc de multi ani la asta, la libertatea sunetelor, a formelor, a gandurilor...offf. …”Stereo” reprezinta pentru mine "naturalul" , acceptarea prezentului, bucuria de a nu fi singur dar si nevoia de autodepasire...iar sa vrei sa auzi sunetele si simtirile de unde vin ele, sa nu le omori originea si calea, just like the flying souls este bucurie….as fi mult prea nebuna sa le adun! Le aud impreuna pentru ca simt dragoste pentru fiecare in parte si pentru ca stiu despre fiecare unde tinde, inspre ce se duce…Vreau sa fie libere...vreau sa se simta libere ! Ma gandesc la libertatea confesiunii, la nevoia artistului de a se marturisi….o face fara retineri, din toti porii…marturisirea este arhitectura sufletului lui.
Ma gandesc la Beethoven…sau la Van Gogh….si dupa cum se vede, ii pomenesc pe altii, vorbesc despre altii destul de mult, iar asta imi pastreaza mare tensiunea launtrica pt a ma putea confesa eu insami ; vorbind despre ei intens ma incarca pe mine si mai tare, ma lasa cu nadejde, cu sufletul curat si plin si...mai aproape de Soare ! Dar nu vorbesc despre mine, doar ma marturisesc.
Mi-a placut Sagrada Familia…am fost langa ea..si am ramas mult langa, dar n-am privit-o prea mult…doar am stat langa, ma temeam sa nu ma trezesc din visul de a fi langa ea… Nu stiu multe despre ea…dar am vazut-o
E intuneric….noapte lunga? Sau scurta…minte colorata…ganduri frumoaase… maine dimineata un nou inceput?...

suflet zburator

Puteti sa imi spuneti si mie cum e cu sufletele care zbooara? Eu as indrazni sa va dezvalui ceva despre mine cea de acum si cea dintotdeauna, cand am nevoie de ajutor sa ma inteleg, sa ma accept…sa ma dumiresc daca inima mea bate calauzita fiind de dragoste si…fiecare bataie a ei isi cauta raspunsul? sau tacerea…? isi cauta perechea ? sau inima mea e cu totul altfel?

Zbor la mare inaltime, fara sa ating pamantul iar cand o fac este doar pentru a ma odihni si a ma gandi mai aproape de oameni . In rest sunt mai aproape de soare…acolo sus e cautarea mea . Asa pot sa ma cuprind , asa pot sa ma devin…zburand la mare inaltime , acolo unde arde soarele si unde razele lui, ca niste sageti, sunt mai dureroase decat orice arma de pe pamant. Ma strapung si ma lasa sa traiesc dupa…intens si cu dor…dor dupa ceva ce nu se vede, dupa ceva ce nici macar nu as putea sa ating ! doar pot fi atinsa…

De azi, diminetile nu vor mai fi niciodata la fel ca pana acum…Sa ma tem? sa ma plang? Sa ma bucur? Sa ma pregatesc? Sa accept? Sa ma accept? E un nou inceput acuma sau un sfarsit doar? Lumina alba e peste mintea mea…acolo e singuratate, nici macar un gand nu mai licareste …nici macar o tresarire, o urma de vis…o minune…o picatura de durere…o chemare catre cealalta parte care nu se arata…

Sagetile m-au ranit profund…nu pot sa ma redresez si nu pot anula din simturile mele impactul cu ele…sunt acolo ….oare o sa le pot vedea vreodata varfurile rosii de sangele inimii mele? O sa ma pot uita de aproape in ranile mele? Oare am ajuns sa le iubesc? Sa le accept? Sa le doresc nevindecate pentru ca sa nu mai astept nimic ?!...

Sufletul meu zboara…ma poarta dupa el , ma face praf…milioane de particule fine de praf…nici o palma care sa le adune inauntrul ei…nici o palma acolo sus? Unde zbor eu?? Nici una?